Pe sapte coline se intinde oraselul Fiodor-Kazminisk, inconjurat de campii nemarginite, pe pamanturi nestiute. La nord sunt paduri dese, cu arbori doborati de furtuna, cu ramuri atat de impletite intre ele, ca n-ai cum sa treci; tufele spinoase ti se agata de haine, ramurile copacilor iti smulg caciula de pe cap. In aceste paduri, spun batranii, traieste zatul. El sta pe ramurile copacilor si tipa salbatic, jalnic: Zi-hiiii! Zi-hi-hiiiii! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin padure si el hop! in ceafa lui. Si il apuca de sira spinarii cu dintii - harsti! - si prinde cu geharele vena cea mare si o sfasie, si iese toata mintea din el. si cand se intoarce, nu mai e acelasi , nici ochii nu-i mai sunt la fel si merge la intamplare, fara sa stie incotro, de exemplu, ca somnambulii care merg in somn la lumina lunii, cu mainile intinse, miscandu-si degetele: dorm, dar in acelasi timp merg.

Oamenii il iau si il aduc in izba si, din cand in cand, ca sa se distreze, ii pun in fata un blid gol, ii vara o lingura in mana si ii spun: mananca; si el se face ca mananca din blidul gol, racaie cu limgura in el si baga lingura in gura si mesteca, apoi se face ca sterge blidul cu o bucata de paine, desi n-are nici o bucata de paine in mana; amicii, bineinteles. se tavalesc pe jos de ras. Asta nu poate face nimic singur, nici sa se usureze si stie, de fiecare data trebuie sa ii arati. Ei, si daca neveste-sii ori maica-sii ii e mila de el, il duce la latrina, dar daca nu-i nimeni sa aiba grija de el, e pierdut: ii explodeaza vezica si pur si simplu moare.
Asa face zatul.

Tatiana Tolstaina - Zatul